Aidoma altor intelectuali români de calibru mondial cu traiectorii similare, Cioran, Eliade și Noica, Horia a avut o perioadã relativ scurtă în jurul anilor 1937 și 1938 când a fost atras de Legionarism. Deși ulterior s-a dezis de acea perioadă, incluzând luări de poziție publice, existând în acest sens multiple dovezi, Horia a continuat să fie considerat de către unii simpatizant fățis (și constant) al mișcării legionare, iar de către alții chiar ideolog în România al fascismului, mai ales datorită unora din opiniile exprimate prin scriiturile sale de la sfârșitul anilor ’30.
În anii 1940 – 1945, când Vintilă Horia a locuit la Roma și Viena, a fost parte a diplomației românești. După o scurtă perioadă de reprezentare a României la Roma, întreruptă exact în anii conducerii statului român de alianța dintre guvernul mareșalului Ion Antonescu și legionari, a revenit în diplomație, de data aceasta la Viena. După 1945 se va refugia în Spania lui Franco, apoi în Argentina, revenind apoi în Spania, apoi în Franța (între 1960 și 1964), după care va reveni în Spania până la sfârșitul vieții sale. Peste tot unde a locuit a desfășurat o intensă activitate literară, publicistică și pedagogică.
Vintilă Horia este singurul romancier român care a obținut prestigiosul premiu literar francez Goncourt în 1960 pentru romanul său “Dieu est né en exil” (Dumnezeu s-a născut în exil). Din păcate, premiul nu i-a mai fost înmânat din cauza scandalului provocat în Franța în urma dezvăluirii trecutului său de (presupus) apropiat al mișcării legionare. Atât Vintilă Horia, dar și alții, au susținut că neacordarea premiului s-ar fi datorat dezinformării practicate de Securitatea momentului (cea a Republicii Populare Romîne) care ar fi amplificat până la dezinformare adevărul situației romancierului din perioada interbelică.
